Într-o zi Cătălin îl întreabă pe Păesimi Fericitul:
— Spune-mi, fericitule, de ce Dumnezeu a interzis omului în rai să mănânce din pomul cunoştintei binelui şi răului? Oare El a vrut ca omul sa râmână într-o permanentă ignoranţă?
— Asculta, Cătălin, ce poţi să-mi spui despre răposatul tău tată?
— A fost un om bun. A muncit din greu ca eu să pot învăţa carte. Ne-a iubit mult, a avut grijă de mama şi de mine...
— Opreşte-te, Cătălin. Văd că ai o părere bună despre el. Nu aşa gândeai şi acum un an.
— Atunci am crezut că a fost un om rău fiindcă am aflat şi despre unele lucruri pe care le-a făcut şi de pe urma cărora am avut de suferit foarte mult. Din aceasta cauză ajunsesem sa-l urăsc. Mama s-a supărat că am aflat aceste lucruri din altă parte, căci ea avea de gând să mi le spună chiar ea când voi fi mare, când voi avea priceperea să le înţeleg.
— Îl urai pentru că nu erai pregătit să înţelegi răul. Lumea nu este nici albă, nici neagră, aşa cu unii o simplifică, ci este complexă şi gri. Adam şi Eva au aflat prea devreme despre întocmirea ei, când nu erau pregătiţi să o înţeleagă. Nu au avut timp să afle că a fost coruptă ulterior de cel rău, au crezut că Dumnezeu a făcut-o rea dintru început şi nu L-au mai iubit. Dumnezeu le-ar fi îngăduit să mănânce din pomul cunoştinţei, dar numai după ce ar fi fost pregătiţi să o înteleagă, aşa cum l-ai fi înţeles tu pe tatăl tău, atunci când te-ai fi făcut mare.
— Cătălin ramase pe gânduri şi spuse întru târziu:
— Cred ca ştiu care este morala: toate la timpul lor.